M-am mutat!

Noul blog este de găsit la http://alinivan.blogspot.com/.

Toate cele bune!

Promenada operei – 2009

A avut loc pe 1 august, cu o lună mai devreme decât anul trecut,  şi pe bună dreptate: avem festivalul Enescu ce va aduce cântăreţi importanţi pe scena ONB, avem apoi o stagiune frumoasă, cu multă muzică germană (printre care Wagner şi Mozart).

Să revin la Promenadă. Nu ştiu cărui scop a fost subordonată alegerea titlurilor care s-au cântat. Anul trecut, scopul a fost atragerea tinerilor în sala teatrului de operă. Anul acesta, probabil, scopul a fost să arate cât de serioasă poate fi muzica de operă.

Nu se simţea deloc electricitatea din aer care a fost anul trecut; oamenii stăteau pe iarbă, fără să fredoneze (pentru că nu ştiau ariile,  şi e greu să cucereşti pe cineva fără să-i dai un cadou plăcut),  încercau să-şi amintească (“asta e aia…”), întrerupându-şi amintirile despre operă odată cu momentul în care dl. Voinescu îşi începea expozeul.

Poate venisem cu aşteptările de anul trecut. Poate mă aşteptam la arii de operă vesele şi săltăreţe (Vogelfänger, Zerlina  – Don Giovanni, Cherubino, Figaro) sau supercunoscute (Ducele de Mantua, Alfredo, Königin der Nacht) etc.

Aştept cu nerăbdare festivalul Enescu şi apoi stagiunea ONB.

Evgheni Oneghin – P. I. Ceaikovski

Se cam termină stagiunea. Printre ultimele premiere (au fost multe premiere în stagiunea asta, mai multe ca niciodată, parcă) este Evgheni Onehin, sau cum îi spune în capitala fostului imperiu, Eugen Oneghin. Aduc vorba despre Viena pentru că am de gând să compar producţia de la ONB cu cea de la Salzburg 2007.

Producţia de la noi (ONB e la noi, cu drag) este în regia lui Ion Caramitru, la pupitru se află Iurie Florea şi are două distribuţii, mai mult sau mai pţin intercalate, ambele distribuţii fiind cu voci superbe, minunate, clare, puternice (Ionuţ Pascu, Crina Zanc, Teodor Ilincăi, Iordache Basalic, etc.). Este o producţie clasică, cu o scenografie ce permite o trecere fluidă între tablourile aceluiaşi act.

Câteodată (în special la scena duelului) personajele de pe scenă sunt ţepene, nu au suflu (parcă ar fi englezi, nu ruşi – dar soliştii sunt în primul rând cântăreţi, nu actori), dar sunt interpretate superb din punct de vedere vocal. Pentru că tot am ajuns la asta, dirijorul Iurie Florea a stors cam tot ce se putea din partitură reuşind să redea tumultul şi trăirismul rusesc (păcat că este atât de efemer şi se stinge după ultimul acord, ai vrea să-l păstrezi să-l adaugi pasiunilor proprii).

Producţia de la Salzburg, 2007 este în regia lui Andrea Breth, la pupitru se află Daniel Barenboim şi distribuţia este Anna Samuil (Tatiana) , Peter Mattei (Evgheni) şi restul, deloc de neglijat. Producţia este aşezată în timp, undeva prin perioada comunismului, iar în actul 3, prinţul este înlocuit cu un general. Scenografia beneficiază de scenă rotativă, ceea ce permite nişte treceri simple prin tablouri. Balurile din actele doi şi trei sunt prezentate ca nişte dezmăţuri generalizate (o beţie totală ţărăneacă în actul 2 şi o risipă a îmbogăţiţilor în actul 3). Este frumos, pe de altă parte,  momentul în care Tatiana intră pe scenă având un măr roşu în mână (este la vârsta merelor), măr din care renunţă să mănânce şi-l oferă bonei (care se uită la măr şi-l mănâncă de parcă n-ar fi mâncat mere vreodată. Ulterior aflăm că da, n-a avut parte de “mere”). Iarăşi, frumoasă este prezentarea Tatianei în cuşca de sticlă, având cărţile şi maşina de scris, încă departe de lumea pe care avea s-o cunoască. Un element care m-a lăsat cu gura căscată a fost faptul că doica moare după ce este semi-mesagerul scrisorii Tatianei către Evgheni, lăsând-o aşadar brusc pe Tatiana fără nici un sprijin.

Toate activităţile de pe scenă au parte de trăirismul şi zbuciumul sufletului rusesc, inclusiv încercarea de împăcare dinainte de scena duelului, folosind sticla de băutură.

Bine pregătit este şi conflictul din actul 2, prin faptul că Olga se uită permanent după Evgheni, îi înfige spinul în inimă lui Lenski (un Lenski care are o cicatrice pe faţă, dintr-un duel anterior, probabil, este o fire vulcanică şi pasională, nu-i aşa?)

Este evident că regizorul şi scenograful au reluat patitura de câteva ori pentru a scoate tot ce se poate din ea, din fiecare notă, din fiecare cuvânt.

De fapt, atât Ion Caramitru cât şi Andrea Breth au reuşit să spună pe scenă (punând şi emoţie) o poveste de dragoste nefericită care este capacul sub care apar toate celelalte poveşti de dragoste nefericite. Replica cea mai emoţionantă din întreg spectacolul este “Dumnezeu ne-a dat obişnuinţa în locul viselor pe care le-am avut”.

“Golem” si “Arald” N. Bretan

Două opere într-un act, prima de 45 de minute, a doua de 35 de minute, prezentate, cu pauze între ele, în seara zilei de 18 ianuarie 2009 la Opera Naţională Bucureşti. Regia -  Anda Tăbăcaru; scenografia – Hristofenia Cazacu; coregrafia – Simona Şomăcescu; conducerea muzicală  - Tiberiu Soare. Distribuţia de la “Golem” este: Löw – Valentin Racoveanu; Golem – Adrian Mărcan (Opera Braşov); Ana – Madeleine Pascu; Baruch – Ştefan Schuller; cu participarea corului Accoustic condus de Dan Jinga. Distribuţia de la “Arald” este: Poetul – Ştefan Schuller; Magul – Ionuţ Pascu; Arald – Cătălin Mustaţă.

Prima operă, “Golem”, este povestea omului de lut care se răzvrăteşte şi vrea să devină OM pentru a fi soţul Anei nepoata creatorului lui. Pentru a salva viaţa Anei, Löw, creatorul lui Golem se decide să-l distrugă.  Scenografia conţine doar câteva elemente care crează cu un puternic efect vizual cadrul în care se va desfăşura drama omului de lut. Bine plasate au fost cele două confruntări vizuale dintre Golem şi Baruch, discipolul lui Löw.

Cea de-a doua operă, “Arald” este povestea regelui copil care vine la Mag pentru a-i cere să-i redea viaţa Mariei. Magul îl transformă pe Arald în strigoi pentru a-i lăsa să fie împreună. Libretul este adaptare după poezia “Strigoii” de Mihai Eminescu. Şi aici, prima impresie este cea vizuală, în momentul în care cortina să dă la o parte. Apare un loc atemporal şi aproape aspaţial; coregrafia vine să completeze impactul de “în afara lumii cunoscute” completând emoţiile din primele secunde.

Îi cunoşteam pe mai toţi interpreţii din cele două opere, le ştiam posibilităţile vocale şi interpretative; am fost bucuros să văd seriozitatea pe care au abordat partiturile celor două opere. Îi aplaud şi-i felicit din inimă. Nu-l ştiam pe Cătălin Mustaţă, interpretul lui Arald. La prima repetiţie generală, am fost uimit să-i aud vocea puternică, penetrantă şi clară. Sper să-l mai ascult pe scena Operei.

Mi-aş dori să se reia aceste spectacole.

La Boheme – G. Puccini

Duminică seară (16 noiembrie) la ONB. O regie relativ reuşită, a lui Ionel Pantea. De ce nu este perfectă? Pentru că în actele 1 şi 4 scena părea prea mare pentru montarea respectivă, iar în actul 2, scena a fost împărţită în două, iar trecătorii au fost aşezaţi de o asemenea manieră încât din partea stângă a scenei nu se mai vedea nimic din ceea ce se întâmpla la Momus. Pe de altă parte jocul de pe scenă, mai ales dansul şi partida de scrimă din actul 4 au fost minunate.

Destul de bun Hector Lopez în rolul Rodolfo (“Che gelida manina” şi “O soave fanciula” interpretate impecabil cu ajutorul orchestrei şi al maestrului Conta, ultima şi cu Simona Neagu – bravo!)  şi foarte bun Cozmin Sime în rolul Marcello. Irina Iordăchescu în rolul Musetta şi Simona Neagu în rolul Mimi au fost absolut fermecătoare.

Sunt permanent uimit de corul ONB şi de maestrul Stelian Olariu.

Când se va relua ne vedem acolo.

Macbeth – G. Verdi

Este una dintre operele cele mai puternice scrise de Verdi. Studiul aceste opere este exact ca un burghiu: cu cât intri mai mult în interiorul muzicii şi libretului, cu atât observi că ai mai mult de descoperit şi trebuie să mai sfredeleşti o dată.

Spectacolul de la ONB a fost unul pe care l-am aşteptat mai bine de 5 luni, de la premiera din mai până în noiembrie. Aşteptarea a fost răsplătită în seara de 9 noiembrie. Dirijor  - Iurie Florea (aplauze îndelungate, uvertura a fost una dintre cele mai bune ascultate de mine), Macbeth  - Eugen Secobeanu (i se potriveşte acest rol ca o mănuşă, are o voce adâncă, întunecată şi o prezenţă scenică deosebită; nu ştiu dacă în seara de 9 noiembrie a fost într-o formă vocală deosebită sau aşa cântă dânsul rolul ăsta de obicei, nu l-am ascultat decât de două ori), Lady Macbeth – Madeleine Pascu (care a făcut un rol destul de bun), Macduff – Teodor Ilincai (care a cântat deosebit aria “O figli, figli miei”) şi, deasupra tuturor, Corul Operei condus de maestrul Stelian Olariu.

Regia lui Petrica Ionescu şi, mai ales, scenografia lui Cătălin Arbore au făcut un spectacol vizual total (mai ales la scena balului din actul 2), contractând timpul, părând că cele 3 ore petrecute în teatru au fost doar câteva minute.

Un nou spectacol va avea loc în data de 7 decembrie.

Dido şi Aeneas – H. Purcell

Este una dintre operele dragi sufletului meu. Este compactă, are arii frumoase, are cor, părţi vesele şi altele triste, tot felul de faţete. Iar Tibi Soare cu echipa de instrumentişti, ansamblul Collegio Stravagante şi cântăreţii de la ONB ştiu să scoată în evidenţă fiecare din aceste faţete.

Este muzică barocă, Henry Purcell a trăit între 1659 şi 1695 şi a compus “Dido” în 1689, operă în 3 acte. Abordările sunt de cel puţin două feluri, în sensul că unii dirijori cântă acele partituri care fac parte nemijlocit din “Dido” (ceea ce s-a păstrat şi recuperat, eventual); alţii preferă să includă şi alte partituri ale lui Purcell, în ideea de a oferi o imagine cât mai completă a acestui compozitor, dar duce la “diluarea” operei.  La ONB veţi fi martorii primei abordări.

Nabucco – G. Verdi

Vineri seară, la ONB. În rolul lui Nabucco, Eugen Secobeanu (debutul său în acest rol), care a cântat minunat, bravo! Abia aştept să-l revăd duminică seara în Macbeth şi, mai mult, de fapt, să-i aud vocea neagră, aproape perfectă pentru Macbeth.

Dar, postul  vrea să se refere la Nabucco. Regia lui Hero Lupescu, modernă, având şi un decor simplu şi elegant. Toată stima şi pentru dirijor (Cornel Trăilescu). Orchestra ar fi trebuit să sune mai puternic în anumite momente, parcă nu ar avea suficientă forţă. Aplauze puternice pentru Mariana Colpoş, Oana Andra, Pompeiu Hărăşteanu şi Teodor Ilincăi.

Trubadurul – G. Verdi

Spectacol făcut la ONB, montarea lui Alexander Hausvater. O montare extrem de spectaculoasă vizual, cu multe proiecţii (dacă tehnica disponibilă nu are voinţă şi personalitate proprie). Acest spectacol vizual ajută foarte mult opera Trubadurul a cărei poveste este departe de a fi coerentă şi legată (libretul este al lui Salvatore Cammarano) dar care salvează totul prin muzică.

Aplauze pentru Andrada Naş care a cântat pentru prima oară acest rol în faţa publicului şi îi dorim succes pentru Amneris.

Paranoid Park

Film realizat de Gus Van Sant, frumos, curat, elegant. Frământările unui adolescent care, din greşală, a împins un om sub roţile unui tren unde a murit.

Sunt anumite cadre fixe (şi lungi, unori obositoare) şi unghiuri neobişnuite. Cameramanul este foarte bun şi focusul camerei a fost folosit astfel încât să fie eliminate detaliile neimportante şi aduse în vedere (la propriu) doar atunci când începeau să conteze.

Filmul este compus ca un puzzle, la fel cum este şi viaţa (haotică) a lui Alex. Sunt bine conturate personajele: Alex, Jeniffer (mai ales ea, şi doar din câteva replici), Jared şi tatăl lui Alex.

Muzica se potriveşte, nu dublează cadrele, le completează şi vine frumos, ca o parafă peste întreg filmul.

Scena duşului este memorabilă şi cred (sper) că va rămâne ca  scenă importantă din cinematografie.

Sfârşitul filmului nu contează.

Din păcate acest film l-am văzut la Vitan Mall (pentru că nu era în altă parte). Filmul a început într-o ronţăială generală, de ziceai că toţi şoarecii s-au adunat în acea sală de cinema. Evident au fost şi diverşi “inteligenţi” care ţineau neapărat să-şi comunice unii altora impresiile despre film în timpul filmului, concluzia lor fiind că filmul este “chici” şi “că Tarantino…..”  (n-am auzit mai departe). Ar trebui să se spargă cumva monopolul Mall-urilor şi să putem vedea filme bune şi în alte săli de cinema (am văzut mai demult “The Pillow Book” la Europa, fain).